GânduriPersonal

Anii ce-au trecut

July 28, 2016 0 comments

Stefan Mic

Parcă mai ieri eram copil și alergam pe ulițele satului plin de energie cât era ziua de lungă. Alergam pentru că trăiam clipele copilăriei și nu mă opream decât atunci când mă împiedicam de vreo piatra ca să-mi fac câte un semn de bună purtare pentru posteritate. Mâinile și picioarele îmi eram pline de zgârieturi și cicatrice lăsate de rănile ce curând le dădeam uitării.

Îmi amintesc cum fugeam de acasă fără știrea părinților. Fugeam printre case, apoi pe luncă pentru ca în final să ajung la râul din apropiere să mă scald când era o zi toridă de vară. Uneori fugeam la pescuit după ce adunasem destule râme de sub pietre sau lăcuste de pe marginea drumului și mă întorceam când mi se făcea foame cu câțiva peștișori într-o punguță.

În vacanțele de vară făceam dese incursiuni în pădurea ce se afla la o distanță de jumătate de oră de mers agale pe jos. Printre stejarii și fagii impunători mă simțeam ca un om liber ce putea face orice și putea fi oricine în acea clipă. De la un tânăr prinț din vechime și până la un milionar excentric din zilele noastre, totul era posibil când visam cu ochii deschiși în mijlocul codrului. De obicei adunam crengi rupte și împreună cu verișorii mei construiam mici fortărețe bine așezate din punct de vedere strategic, între 3 copaci și ne simțeam apărați de orice primejdie. Cât era ziua de lungă noi colindam pădurea și încercam să îi deslușim misterele, ne întrebam unde duce, ce animale viețuiesc acolo sau dacă o baltă ce semăna cu un mic lac are fund sau nu.

Pe vremea aceea grija zilei de mâine era o expresie ce nu își găsea locul în vocabularul meu. Făceam totul din plăcere, fără să îmi pese de ceva anume atâta timp cât eu eram fericit datorită unor motive puerile. Se mai întâmpla câteodată, de zile mari, cum îmi place să le spun acum, să calc pe bec și să fiu altoit de către mama cu diverse obiecte ce le avea prin casă. Printre cele mai înspăimântătoare erau aprinzătorul de la aragaz care avea un fir destul de lung și care se lipea cu mare ușurință de pielea mea de copil lăsându-mi mici vânătăi, iar un al doilea pe care mi-l amintesc e făcălețul de făcut prăjituri pe care nu l-am cunoscut decât o dată sau de două ori, dar care mi-a rămas în minte ca o armă de tortură. Micile articulații ale mamei erau destul de frecvente și începusem să mă obișnuiesc să le evit pe cât puteam, dar problema majoră venea din altă parte, cea a tatălui care se mânia destul de rar pe mine, dar în momentele acelea nu mai aveam scăpare cu una cu două. Când mă gândesc cât de căpos eram atunci, cred că dacă eram în locul părinților mei îmi ofeream o porție dublă de bătaie. Acum cred că porțiile de ciumăgeală primite în copilărie au fost luate pe merit și că fără ele nu ajungeam așa cum sunt acum. Oarecum tind să înclin că au fost benefice pe termen lung, dar n-aș mai îndura încă o dată fierbințeala simțită de pielea mea în acele momente și orele pline de lacrimi. Zâmbesc pentru că fiecare lucru făcut de mine atunci nu a rămas fără urmări.

De mic copil am avut o curiozitate pentru tot felul de lucruri și astfel s-au născut pasiunile mele pentru lectură, numismatică, istorie și tot ce era diferit și avea acel ceva ce mă atrăgea ca un magnet. Țin minte că am avut o perioadă când citeam fără oprire, zile în șir deoarece setea de cunoaștere nu îmi dădea pace. Doream să știu cât mai multe pentru că misterele îmi hrăneau curizitatea, dar cu cât asimilam mai multe informații cu atât mi se părea că știu mai puțin pentru că mintea omenească nu poate să le cuprindă pe toate nici în două vieți. La fel cum am vorbit și într-un articol trecut, numismatica m-a fascinat și încă îmi provoacă bucurii când adaug câte o piesă nouă coleției mele. Probabil pasiunea pentru numismatică mi-a fost insuflată de dragostea față de istoria neamului nostru care la rândul ei s-a născut datorită faptelor de vitejie ale dacilor, ale lui Ștefan cel Mare, ale lui Mihai Viteazul și ale altor eroi ce au luptat pentru idealurile lor naționale în vremurile acelea, fapte ce le-am aflat mai întâi din manualele școlare și care apoi le-am cercetat mai în amănunt.

Vremurile când am mai crescut și am ajuns să merg în tabere prin diferite locuri ale patriei noastre sunt de o importanță majoră pentru mine. Eram prin liceu și făceam parte dintr-o organizație de tineret locală ce mă umplea de energie și de voie bună. În zilele acelea mă simțeam minunat pentru că simțeam că aparțin unei unități formată din oameni care aveau aceleași viziuni ca și mine. Datorită plăcerii cu care mă implicam în evenimentele locale am fost ales să merg în tabere pentru a cunoaște mai multe lucruri. Acolo s-au format legături și prietenii, s-au legat relații și s-au schimbat idei și păreri. Unele dintre acestea au rămas peste ani, iar altele s-au pierdut.

Nu am apucat niciodată să le arăt recunoștința persoanelor care au fost un model pentru mine în anii tinereții, dar niciodată nu e prea târziu. De la părinții mei, la profesorii de matematică și limba română din gimnaziu, la prietenii sau prietenele mai mari, toți au avut o contribuție semnificativă la dezvoltarea mea ca și persoană, iar pentru asta le sunt veșnic recunoscător.

Acum, în momentul de față, parcă sunt alt om față de cum eram în anii tinereții (nu că acum aș fi prea bătrân). E un lucru normal, cred eu, dar parcă din anumite puncte de vedere vreau să redevin copil chiar dacă știu că vremurile acelea nu au cum să revină decât în amintirea mea. Vreau să am din nou timpul acela pe care nu îl iroseam nicio secundă și care era doar al meu.

Articol publicat inițial pe primul meu blog

S-ar putea să-ți placă:

Loc de dat cu părerea: