Cred că am văzut pentru prima dată titlul acestei cărți (The year of magical thinking) într-un articol din The Guardian sau ceva ziar american cu siguranță (am găsit și link-ul), iar de atunci și până m-am hotărât să citesc versiunea în română a durat mai bine de două luni, ceea ce nu regret foarte mult.
Cartea în sine nu e o capodoperă literară și e de la sine înțeles că n-ar avea cum să fie o astfel de operă având în vedere subiectul pe care îl tratează: durerea pricinuită de moartea cuiva foarte apropiat.
Pe mine m-a atras în primul rând titlul englezesc pentru că suna “pompos” și avea un oarecare mister ce urma a fi descoperit și abia apoi am citit descrierea ce m-a captivat făcându-mă să cumpăr cartea:
“Viața aşa cum o ştiai se poate sfârşi într-o clipă. Un infarct şi toată structura unei vieți în doi se năruie. Dar nu numai viața în doi. Moartea cuiva apropiat schimbă foarte mult lucrurile şi pentru cei care îi supraviețuiesc. “
Se vede că Joan Didion, după cum descrie în a sa lucrare “Anul gândirii magice“, în perioada de după moartea soțului său, a studiat extrem de mult tema suferinței, a doliului și a jelirii propriu-zise. Și totul pentru a face față întregului proces interior cu care se confrunta zi de zi, dar mai ales pentru a descoperi un nou mod de viață. Ca referințe notate pe parcursul lecturii menționez doar A Grief Observed – CS Lewis, The hour of our death – Philippe Aries, Alcesta – Euripide.
Chiar dacă trecuse prin evenimente similare în trecut din cauza morții părinților săi, abia în anul acela Joan Didion și-a dat seama că moartea e ceva obișnuit care se întâmplă într-o zi la fel de obișnuită, fără a-și anunța în vreun fel iminenta-i sosire.
“Viața se schimbă cu repeziciune.
Viața se schimbă într-o clipă.
Te așezi la masă și viața, așa cum o cunoșteai, se sfârșește.
Problema autocompătimirii.”
La fel cum susține Philippe Aries în a sa carte, “The hour of our death”, “Doar cel aflat pe moarte poate să îți spună cât mai are de trăit.”
Sincer să fiu, mă așteptam la mai mult de la această carte, nu doar câteva momente aleatoare din viața lui Didion aruncate fără vreo legătură. Știu că este o carte despre durere și unele amintiri pot dispărea sau pot deveni declare, dar autoarea sare din prezent înapoi în anii ’70 și după câteva paragrafe se întoarce la anii 2000 fără să simți că există vreun fir logic. Uneori mi s-a părut că există un fel de incoerență în gândire a autoarei după modul în care sărea de la o idee la alta. Nu pot să pun asta decât pe seama luptei interioare ce se dădea în mintea scriitoarei în acea perioadă.
Probabil Joan Didion nu a vrut să publice Anul gândirii magice, ci inițial a fost chiar jurnalul său în care-și nota fiecare gând pentru a face față avalanșei de sentimente, frământări și tot felul de stări ce o încercau zilnic.
Cu siguranță o astfel de carte ar fi mult mai utilă celor care au pierdut pe cineva drag recent, deoarece cartea descrie modurile în care autoare se simțea în anumite momente după ce a devenit văduvă. E o carte extrem de puternică și de subiectivă și nu ai cum să rămâi nemișcat după ce o citești.
Unele gânduri, procese, trăiri chiar merită studiate, iar pentru cititorul obișnuit această carte ar fi exact ce trebuie.
Ca un rezumat și, totodată, ca o scuză ce i-am găsit-o scriitoarei pentru modul cum e “impachetată”cartea am extras citatul următor:
“Aceasta este tentativa mea de a încerca să înţeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni şi apoi luni care au desfiinţat orice idee fixă aş fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate şi şansă, noroc şi ghinion, despre căsătorie, copii şi memorie, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viaţa se sfârşeşte, despre fragilitatea sănătăţii minţii, despre viaţă însăşi.”
