CărțiTimp liber

Atlas shrugged (Revolta lui Atlas) de Ayn Rand [recenzie]

March 5, 2018 0 comments

atlas shrugged

Țin minte și acum. Se făcea că era într-o amiază de joi pe la începutul lui ianuarie când am zărit pe birou “Atlas Shrugged” sau în română “Revolta lui Atlas” de Ayn Rand. Nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut cât de groasă e cartea. Știam că-i mare, dar nu mă așteptam să fie chiar atât de mare – 1168 pagini în engleză și 1189 în română. Mi-am dorit de mult timp să o citesc, dar nu mi-am îngăduit să dau 150 de lei pe trei volume, însă până la urmă am cumpărat-o. Nu avea cum să-mi lipsească din bibliotecă. E prea bună, poate cea mai bună carte pe care am citit-o până acum.

În ciuda faptului că aveam o lună de zile s-o termin, inițial mi-am propus s-o dau gata în maximum 2 săptămâni. Asta însemna că două weekend-uri să nu ies afară din casă și să citesc de dimineața până seara și iată că n-am avut dreptate. Mi-a luat aproape două luni.

Cu siguranță că m-am îndrăgostit de cartea asta. Abia dacă ajunsesem la pagina 20 și deja râdeam, îmi curgeau lacrimi de exaltare și mă gândeam că Ayn Rand a creat niște dialoguri geniale. Să nu mai vorbesc de cum descrie absolut fiecare detaliu și de cum dă viață chiar și celui mai mărunt obiect folosind cuvinte puternice în contextul potrivit, la momentul potrivit, însă dacă ar fi să mă întrebe cineva despre ce cartea asta cu exactitate, n-aș ști ce să răspund, ci doar să fac o încercare timidă de a explica în câteva cuvinte ce autoarea a reușit să facă în aproape 1200 de pagini. Probabil aș putea spune că tema principală sau firul acțiunii sunt reprezentate de evoluția companiei Taggart Transcontinental și de “actorii” ce fac jocurile puterii. Până la urmă, “Atlas Shrugged” e despre tot și nimic deoarece tratează o varietate de teme din mai multe unghiuri sau perspective distincte și cu greu îți dai seama unde anume vrea să ajungă.

După aproape 500 de pagini am simțit că “Atlas Shrugged” e o carte ce mă pune pe gânduri și am început să mă transform pe măsură ce înaintam cu cititul. America distopică a secolului XX creată de Ayn Rand, o Americă în care societatea decade constant a început să devină lumea în care trăiam și eu, din care simțeam că fac parte, iar aici nu am avut cum să nu fac o mică paralelă cu România noastră.

Cartea asta seamănă într-o oarecare măsură cu “Ferma Animalelor” și “Minunata lume nouă“. Probabil d-asta îmi și place atât de mult, pentru că iubesc distopiile. Ele mă fac să văd lumea altfel și să mă bucur  că realitatea nu a ajuns să fie atât de rea. Sau nu încă. S-ar părea ca România să nu mai aibă mult, vorba aia, partidul de vrea prost. Dar asta e o altă discuție pentru timpuri viitoare.

Genialitatea cu care Ayn Rand a scris romanul se simte încă de la început în timp ce citești descrierile fascinante chiar și ale celor mai banale obiecte și situații. Nu am mai văzut așa ceva la niciun autor pe care l-am citit până acum. Iar dialogurile dintre Dagny și Francisco, Francisco și Hank ori Dagny și Hank sunt pur și simplu un deliciu. De fiecare dată apare o situație culminantă pe care personajele încearcă s-o depășească și să iasă învingători în fața răului ce-i pândește din interiorul guvernului hrăpăreț.

Scriitoarea americană a creat o lume extrem de vizuală, aș putea chiar să extind afirmația asta și să spun că societatea distopică e plină de elemente senzoriale ce îi dau cărții o notă de un realism aparte, iar acesta e probabil singurul motiv pentru care orice persoană ar trebui să citească “Atlas Shrugged”. Atenția pentru detalii pare a fi pentru Ayn Rand o boală incontrolabilă, o manie.

Am savurat discursul lui Francisco D’Anconia despre ce înseamnă banii cu atâta emoție încât nu-mi venea a crede că cineva poate să gândească astfel.

“Banii sunt un obiect de schimb, care nu poate exista dacă nu există bunuri produse şi oameni capabili să le producă. Banii sunt forma materială a principiului care spune că oamenii care îşi doresc să aibă de a face unul cu celălalt trebuie să aibă de a face cu schimbul şi să dea valoare în schimbul valorii.”

La fel s-a întâmplat și când Hank era judecat și a început să vorbească despre muncă și despre dreptul la proprietate. Iar dragostea, sentimentul suprem pe care îl poate simți cineva? Felul în care îndrăgostiții își fac declarații și modul în care se raportează unul la altul parcă e dintr-un film în care nimic nu poate sta în calea fericirii lor pentru că dragostea lor se bazează pe inteligența posedată de fiecare dintre ei. Căci asta îi face să tremure, să aibă fiori și să trăiască o stare de exaltare mai profundă decât orice banală relație fizică.

“Nu contează cât de bună eşti, o să mă aştept să bagi în joc tot ce ai şi, după ce ai băgat tot ce ai, să vrei să fii mai bună. Şi, când ai făcut tot ce ţi-ai propus, mă aştept să-ţi propui altceva.”

“Bărbatul care e mândru de propria lui valoare va vrea cea mai sofisticată femeie pe care o poate găsi, femeia pe care o admiră, cea mai puternică, cea mai greu de cucerit – pentru că posesia unei eroine îi va da sentimentul că a realizat ceva, nu posesia unei curve fără creier.”

“Violenţa cu care o ţinea, presiunea gurii pe a ei, capitularea corpului odată ajuns în braţele ei nu erau o plăcere de-o clipă; ştia că nicio nevoie fizică nu putea să aducă un bărbat în starea aceasta, ştia că toate ţineau locul a ceea ce el n-avusese niciodată curaj să-i spună, că erau cea mai mare dovadă de iubire pe care poate s-o ofere un bărbat. Nu conta ce făcuse şi cum îşi distrusese viaţa, era tot acel Francisco d’Anconia în patul căruia era atât de mândră că fusese.”

Dar “Atlas Shrugged” nu e o carte ușoară. Se citește greu, uneori chiar devine plictisitoare și repetitivă enunțând aceleași idei sub forme diferite. Ceea ce te împinge să mergi mai departe e certitudinea că nu te va dezamăgi următoarea turnură a evenimentelor și într-adevăr, lucrurile se schimbă constant pe măsură ce înaintezi cu lectura.

Până la jumătatea celei de-a doua cărți am simțit că totul e în regulă și am citit romanul la fel cum aș fi citit orice altă carte, însă nu e doar atât. “Atlas Shrugged” e un manifest cu totul special care te schimbă pe măsură ce avansezi (o să tot amintesc de asta) și dai pagină după pagină. “Atlas Shrugged” e plină de principii și idei care-ți sunt sădite în minte lent, dar care ajung să crească din ce în ce mai mult fără să îți dai seama. Nu credeam că așa ceva e posibil dacă nu începeam să simt că mă transform pe zi ce trece însușindu-mi din gândirea personajelor.

“Fericirea reprezintă starea de succes a vieţii, suferinţa este un agent al morţii. Fericirea este acea stare de conştiinţă care provine din realizarea valorilor proprii. O moralitate care îndrăzneşte să vă spună să găsiţi fericirea în renunţarea la fericirea voastră – să consideraţi a fi valoare eşecul valorilor voastre – constituie o insolentă negaţie a moralităţii. O doctrină care vă dă, ca ideal, rolul unui animal de sacrificiu care caută măcelărirea pe altarele altora vă conferă moartea drept normă. Prin graţia realităţii şi a naturii vieţii, omul – fiecare om – constituie un scop în sine, el există de dragul lui, iar realizarea propriei sale fericiri constituie cel mai înalt ţel moral al său.”

“[..]Spre a trăi, omul trebuie să aibă trei lucruri drept valori supreme şi călăuzitoare ale vieţii sale: Raţiune-Scop-Stimă de sine [..] Aceste trei valori implică şi necesită toate virtuţile omului, iar toate virtuţile sale fac parte din relaţia de existenţă şi de conştiinţă: raţionalitate, independenţă, integritate, onestitate, dreptate, productivitate, mândrie.”

Voiam să spun că recomand asta cu toată căldura oricui, dar nu. N-o mai recomand! Nu oricui. N-aș mai putea. Cred că am greșit când le-am spus acum ceva vreme unor prieteni s-o citească. Transformă prea mult sufletul unui om, îl alterează fără ca el să-și conștientizeze asta. Abia spre final sau după ce a citit aproape jumătate de carte, acesta realizează că nu mai e același om și că o parte din gândirea lui Ayn Rand e acum parte din el, parte din gândirea lui.

Chiar dacă asupra unor principii se revine constant de-a lungul romanului, mi se pare uluitor cum Ayn Rand a reușit să creeze o operă atât de mare fără să a-și pierde stilul descriptiv. M-a fascinat și m-a revoltat în același timp cum a jonglat cu cuvintele spre a da naștere unei opere plină de detalii până la ultimul fir de praf care se află într-o încăpere.

Am citit cartea într-o perioadă nu tocmai lejeră a vieții mele, iar ușurința și obiectivismul cu care protagoniștii romanului privesc absolut tot ce îi înconjoară e de admirat și mi-ar plăcea să fiu la fel, să fac față cu brio  situațiilor definitorii din viața mea și momentelor în care sunt plin de nesiguranță. Uneori am acționat sub impulsul momentului dictat de ceea ce citeam căci simțeam că sunt semizeu și orice e posibil, asta fără a-mi da seama că mă schimbam pe măsură ce înaintam cu cititul. Atâta putere are cartea asta. Cu toate acestea, nu mi-aș dori să fiu lipsit de latura umană la fel ca personajele cărții. Nu aș vrea să privesc totul din punct de vedere material, să am de ales doar între da și nu, să văd numai alb sau negru.

Câteodată îmi venea să arunc cartea undeva și să uit de ea, doar că n-am putut să fac asta. Dorința de a afla mai mult despre universul industriașilor care dispăreau fără niciun bilet de rămas bun mă atrăgea de fiecare dată înapoi. Am iubit și am urât deopotrivă “Atlas Shrugged”.

Nu credeam că o operă literară poate să trezească în mine simțăminte atât de contrare ce sunt diametral opuse. Iar dacă ar fi să numesc o carte care m-a schimbat, asta ar fi cu siguranță cap de listă. E o combinație între psihologie și filosofie, o carte care se joacă cu mintea cititorului în timp ce o modelează ușor. Cum citeam undeva, e o carte toxică pe care n-o poți lăsa jos.

Pentru a reuși, trebuie să te bazezi doar pe propriile tale forțe și doar prin muncă vei reuși să te bucuri de tot ce ai pe lumea asta. În viziunea lui Ayn Rand munca e sfântă. Niciun efort și niciun sacrificiu nu sunt prea mari dacă îți face plăcere să muncești.

Tot ce se întâmplă de la începutul romanului și până la finalul său se concentrează pe definirea conceptelor raționale și obiective pe care personajele, chiar dacă nu sunt extrem de bine conturarate, trebuie să le urmeze și să se supună lor. Or asta e o direcție ce pare impusă cu forța de către Ayn Rand. Francisco era doar un Playboy, Hank un afacerist de succes, Dagny o workacholică autentică, dar ceea ce îi unea pe toți era împotrivirea în fața sistemului defect care încerca să-i pună la pământ.

În antiteză cu personalitatea și caracterul lui Dagny Taggart, Hank Rearden, Fracisco D’Anconia sau mai bine zis a marilor industriași ce dispăreau fără urmă, personajele negative par a fi niște caricaturi fără a excela în vreo privință și fără a avea vreun scop bine definit.

Se spune că “Atlas Shrugged” ar fi a doua carte citită în America, după Biblie, și nu mă îndoiesc că n-ar fi așa pentru că se vede în mentalitatea americanilor că ei sunt întotdeauna cu ochii după profit, după cum să pornească noi afaceri și cum să câștige cât mai mult. Cultura muncii și a meritocrației sunt adânc sădite în conștiința americanilor încă de când sunt mici, unii chiar având două sau trei job-uri simultan. Nu spun neapărat că de vină ar fi cartea asta, dar pare a fi o coincidență destul de mare.

“Ştiu c-ar fi mult mai uşor. Doar că ştiu că e păcat să stai jos şi să-ţi laşi viaţa să se ducă, fără ca măcar să încerci să faci ceva pentru ea.”

Am început în forță cartea și pentru că m-a prins încă de la primele pagini, am crezut că o să-o termin în câteva săptămâni, însă am început să mă lovesc de pasaje care nu mă plictiseau și care după jumătate de oră de stat cu ochii în carte, mă făceau să o mai las pe noptieră vreo câteva zile până mă rodea din nou curiozitatea.

Volumele 1 și 2 au curs lin și m-au transformat, însă ultimul mi s-a părut că nu se mai termină, mai ales discursul lui John Galt pe care l-am terminat de citit în 3 ore, un monolog în care ideile expuse erau aceleași doar că sub o altă formă, totul rezumându-se la:

“JUR PE VIAŢA MEA ŞI PE DRAGOSTEA MEA PENTRU EA CĂ NU VOI TRĂI NICIODATĂ PENTRU ALTCINEVA ŞI NICI NU VOI CERE ALTUI OM SĂ TRĂIASCĂ PENTRU MINE.”

Pe lângă ideea de carte închinată obiectivismului, cred că “Atlas Shrugged” ar putea fi privit și ca un roman de dragoste în care povestea, trăirile și momentele amoroase dintre personaje transcend latura fizică și se axează mai mult pe cea emoțională și pe conșitentizarea valorii reciproce a partenerilor. Ca un mic spoiler, m-a revoltat atitudinea lui Dagny spre finalul cărții vis-a-vis de comportamentul său în ceea ce privește bărbații. Asta pentru că autoarea nu a lăsat loc și timp pentru cititor să se adapteze și să se familiarizeze cu acțiunea ce curge prea rapid.

“Atlas Shrugged” pare a fi și o odă închinată iubirii, sentimentului pur ce se naște din dragoste. Hank și Dagny sunt conduși pe cărările vieții de o mulțime de principii onorabile la care e imposibil să nu aspiri. Se spune că în dragoste și în război e permis orice, doar că războiul lor împotriva sistemului nu ar fi trebuit să le întunece gândirea. Soluții ar fi existat, însă toate acestea se băteau cap în cap cu celelalte principii bine înrădăcinate în caracterul și tipologia personajelor noastre.

În ciuda faptului că am conștientizat că e nocivă la modul superlativ, încă nu m-am putut opri din citit. Talentul de a scrie al lui Ayn Rand e genial. Ea a fost genială! Iar cartea e o adevărată operă literară, un manifest disimulat sub aspectul uni roman. Acum, după ce am terminat “Atlas Shrugged”, îmi doresc să citesc și altceva scris de femeia asta.

 


Mai jos sunt alte citate pe care le-am notat în timp ce citeam. Le las aici doar pentru a le avea la îndemână mai târziu.

 

“— Francisco, care-i cel mai depravat tip de fiinţă?
— Omul fără un scop.”

 

“Nu contează cât de bună eşti, o să mă aştept să bagi în joc tot ce ai şi, după ce ai băgat tot ce ai, să vrei să fii mai bună. Şi, când ai făcut tot ce ţi-ai propus, mă aştept să-ţi propui altceva.”

 

“[..]durerea şi urâţenia nu trebuie niciodată luate în serios.”

 

“[..]femeie care aşteaptă un telefon şi care luptă împotriva tentaţiei de a pune capăt torturii făcând ea primul pas.”

 

“Aceasta era legătura dintre ei, s-a gândit: că nu va fi niciodată surprinsă dacă venea când avea cea mai mare nevoie de el şi că va şti întotdeauna când să vină. Acesta era pericolul: că ar avea încredere în el, chiar dacă ar şti că nu ar fi nimic altceva decât vreo nouă capcană, chiar dacă şi-ar aminti că el i-ar trăda întotdeauna pe cei care au încredere în el.”

 

“Înăuntrul lui se dădea o luptă: dorinţa de a se întoarce la realitatea cotidiană şi lovitura nimicitoare a vinovăţiei. Pentru o clipă, a simţit că atinge limita aceea când niciun bărbat nu se mai poate simţi întreg şi dincolo de care nu mai poate trăi: un sentiment de ură de sine, cu atât mai teribil, cu cât o parte din el refuza să-l accepte şi care-l făcea să se simtă şi mai vinovat.”

 

“[…]voi fi trăit după propriile principii[…]”

 

“[…]odihneşte-te; învaţă cum să trăieşti fără companie; elimină durerea. „Elimină” era cuvântul pe care-l folosise[…]”

 

“— Ar fi trebuit să-i vezi cum erau în facultate, domnişoară Taggart. N-ai fi putut găsi trei băieţi, „condiţionaţi” de un atât de diferit trecut, dar – ale naibii condiţii! – care trebuie să se fi remarcat unul pe celălalt de la bun început, printre toate celelalte mii de studenţi din campus. Francisco, cel mai bogat moştenitor al lumii, Ragnar, aristocratul european, iar John, autodidactul, autodidactul în toate sensurile, apărut de nicăieri, fără o leţcaie, orfan şi rupt în coate. Era, de fapt, fiul unui mecanic de la o benzinărie de la o intersecţie uitată de lume, pe undeva prin Ohio, cineva care plecase de acasă la doisprezece ani ca să-şi facă un drum în viaţă – dar pe care mereu mi l-am imaginat că ar fi venit în lume cumva ca Minerva, zeiţa înţelepciunii, care ieşise din ţeasta lui Jupiter, complet dezvoltată şi gata înarmată… Îmi amintesc bine ziua când i-am văzut pe toţi trei laolaltă pentru prima dată. Stăteau în spatele clasei – ţineam un curs special pentru studenţii postuniversitari, un curs atât de dificil, că numai foarte puţini din afară se aventurau să participe la aceste prelegeri. Cei trei nici măcar boboci nu păreau, aşa erau de tineri – aveau şaisprezece ani la vremea aceea, aşa cum aveam să aflu mai târziu. La sfârşitul acelei conferinţe, John a venit la mine să-mi pună o întrebare. Era o întrebare pe care, ca profesor, aş fi fost fericit s-o aud de la un student după şase ani de studiu al filosofiei. Era o întrebare care se referea la metafizica lui Platon, o întrebare pe care nici Platon însuşi nu îndrăznise să şi-o pună. I-am răspuns şi i-am cerut lui John să mă urmeze în cabinet după conferinţă. A venit – au venit toţi trei – i-am văzut pe ceilalţi doi în anticameră şi i-am invitat şi pe ei. Am vorbit cu ei o oră întreagă, apoi mi-am anulat toate celelalte întâlniri şi am rămas să vorbim pentru tot restul zilei. După care am aranjat să fie admişi la curs şi să primească credite pentru el. Au urmat cursul. Au obţinut notele cele mai mari din grupă. Se specializau în două domenii: fizică şi filosofie. Alegerea lor a uimit pe toată lumea cu excepţia mea: gânditorii moderni considerau inutil să perceapă realitatea aşa cum este ea, iar fizicienii moderni considerau inutil să gândească. Eu îmi dădeam însă seama; ceea ce m-a uimit a fost faptul că şi copiii ăştia ştiau la fel de bine ca şi mine…”

 

“—Ce anume te-a susţinut?
— Conştiinţa faptului că viaţa mea reprezintă cea mai înaltă valoare, prea înaltă pentru a renunţa la ea fără luptă.”

 

“Indiferent în legătură cu ce altceva s-au luptat, toţi moraliştii voştri au făcut front comun împotriva minţii omeneşti. Mintea omenească a fost cea pe care intenţionau s-o jefuiască şi s-o distrugă. Acum aveţi de ales: ori pieriţi, ori învăţaţi că antimintea echivalează cu antiviaţa.”

 

“Astfel, în lumea voastră, omul de geniu productiv s-a deghizat în playboy şi a devenit un distrugător de avere, alegând să-şi anihileze averea spre a nu o preda armelor. Astfel, gânditorul, omul de raţiune, şi-a asumat în lumea voastră rolul de pirat, spre a îşi apăra valorile prin forţă împotriva forţei voastre, în loc să se supună stăpânirii brutalităţii. Mă auziţi, Francisco d’Anconia şi Ragnar Danneskjöld, primii mei prieteni, tovarăşii mei de luptă, tovarăşii mei proscrişi, în al căror nume şi în a căror onoare vorbesc?”

S-ar putea să-ți placă:

Loc de dat cu părerea: