IstoriePersonalRomânia

Despre Cumințenia Pământului – #brancusiealmeu

August 30, 2016 0 comments

Cumintenia Pamantului, Constantin Brancusi

Încă de la începutul articolului vreau să precizez, fără nicio urmă de aroganță și fără a intra în discuții contradictorii sau polemici fără sens, că am donat pentru opera lui Brâncuși, Cumințenia Pământului. O să încerc să expun rând pe rând motivele pentru care am hotărât să rămân fără o anumită sumă bani doar pentru o idee.

Am o mulțime de prieteni care, la fel ca mine, câștigă mult mai mult decât salariul minim pe economie și care cheltuiesc într-o singură seară la o terasă sau pe vreo băută cu prietenii mult mai mult decât și-ar lăsa inima să doneze pentru Cumințenia Pământului – asta dacă îi lasă sufletul să susțină vreo idee.

Mulți dintre oamenii pe care îi cunosc încearcă să arunce vina pe statul român care are destui bani să cumpere ghidușenia aia pe care a sculptat-o Brâncuși, dar ei nu își dau seama că nu despre asta e vorba acum. Banii sunt derizorii la momentul actual pentru că se fură ca în codru în România și s-ar putea face rost de fonduri pentru Cumințenia Pământului din doi pași și trei mișcări, însă obiectivul e cu totul altul – un articol foarte bun îl puteți citi la Moise Guran si altul la Alex Mihăileanu.

Din punctul meu de vedere, țara noastră, la momentul actual e depășită de orice situație posibilă și am rămas mult în urma vesticilor, chiar dacă unii români au emigrat în țările europene mai dezvoltate pentru a învăța și a performa în domeniul ales, însă identitatea națională și aprecierea valorilor autohtone s-au păstrat în suflet. Cred că totuși ar trebui să luptăm pentru oamenii care s-au născut pe pământul patriei noastre și care au încercat să ne lase ceva chiar și în al douăsprezecelea ceas. Atunci vina a fost a politicienilor din vremurile respective că nu au acceptat ca Brâncuși să-și doneze toată opera de-o viață poporului român, însă acum vina ar putea fi a noastră, o vină colectivă că nu ne-am mobilizat ca popor să cumpărăm pentru copiii noștri sculptura lui Constantin Brâncuși.

Acum, guvernul actual, în ciuda faptului că posesorii sculpturii sunt niște avari nenorociți (sau așa mi se pare mie), încearcă să rescumpere pentru poporul nostru o operă de artă, o piatră cioplită, care la prima vedere nu valorează 11 milioane de euro, însă nu e vorba de piatra în sine – asta poate să facă orice tânăr talentat – ci de semnificația pe care o are piesa respectivă în gândirea colectivă.

Mulți îl reneagă pe Brâncuși, alții îl idolatrizează și îl venerează, iar eu îl respect că a fugit în Franța să își desăvârșească tehica artistică și că nu s-a mulțumit cu puținul pe care i-l oferea România la vremea respectivă, însă totodată îl stimez din tot sufletul că nu și-a uitat vatra de unde a plecat, la fel cum astăzi procedează mulți, foarte mulți români care merg să câștige un ban cinstin în Franța, Italia, Spania etc, dar care la urma urmei se întorc acasă să-și planteze un pom, să facă o casă și să crească un copil. Mentalitatea de acum 50-60 de ani încă dăinuiește în mintea, comportamentului și sufletul românilor contemporani.

Atunci de ce să nu donăm pentru o bucată de piatră care reprezintă mult mai mult decât o simplă sculptură superficială? Adevărata valoare stă, nu în faptul că a descoperit-o în piatră Brâncuși, ci în istoria și motivele care se ascund în spatele sau în interiorul poveștii din ziua de azi.

Statul are bani s-o cumpere, și până la urmă probabil fix așa va face, însă îmi doresc să spun, la fel ca și părinții noștri când au donat “1 leu pentru Ateneu“, că am contribuit la achiziționarea Cumințeniei Pământului, nu să las ochii în pămând când mă vor întreba nepoții de ce nu avem într-unul din muzeele noastre sculptura aceasta a lui Brâncuși.

Dacă fiecare român din cei 5 milioane de salariați ar dona 5 lei in clipele următoare, n-ar mai fi nevoie de nicio campanie de promovare pentru a strânge banii necesari. 5 lei nu mi se pare mult. Înseamnă o sticlă de ulei, un kilogram de zahăr, un sfert de pizza sau o sticlă de apă, dar pe mulți dintre români ne-a tras în jos mentalitatea cu care am crescut. De ce să dau eu când statul nu e în stare să facă nimic? De ce să nu moară și capra vecinului? Ne dorim pomeni, nu să muncim, nu să participăm în mod activ pentru a face ceva concret.

Prefer să plătesc eu niște bani și să fiu mulțumin/împăcat cu mine decât să îmi pară rău că nu am acționat la timp atunci când a fost nevoie. Asta așa, ca și în viață, când ne trezim prea târziu și spunem că puteam să facem o schimbare ca să fim fericiți, dar ne-am complăcut în situație.

Vreau să cred că am luptat pentru un ideal și că nu-mi pasă de statul/politicienii/afaceriștii care ne fură. Mai bine să fiu eu mulțumit cu o idee pe care am susținut-o decât să mă vait că aș fi putut să fac ceva, dar nu am fost atât de hotărât sau darnic și că m-a împiedicat o concepție egoistă să fac un bine.

S-ar putea să-ți placă:

Loc de dat cu părerea: