Nu am avut ocazia până acum să vorbesc despre asta, dar astăzi chiar mi-am făcut ceva timp să scriu despre asta pentru că în ultima vreme îmi dau cam mult furcă ticurile alea verbale cu “Vorbim…” și “Ne auzim…”.
Oamenii le folosesc cu precădere la sfârșitul unei conversații telefonice, dar se întâmplă destul de des să le utilizeze și la o sfârșitul unei întâlniri face-to-face. Am folosit și eu și chiar folosesc vorbele astea în loc de “pa-pa”, “salut” ori “la revedere” și încerc să mă controlez, dar de ceva vreme simt că le folosim într-un mod obsesiv și problema n-ar fi chiar asta, ci faptul că dacă tot spunem “vorbim” și “ne auzim” măcar să facem asta, nu să lăsăm timpul să treacă și dac-o fi să ne vedem pe stradă întâmplător atunci să ne apucăm să conversăm de parcă am fi cei mai buni prieteni.
Mi se pare că utilizarea acestor cuvinte fără specificarea unui anumit timp (ex.: mâine, peste 2 zile, la Crăciun, la anu’) parcă lasă în urmă un semn de întrebare sau o propoziție neterminată care atârnă în aer și nu știi la ce să te aștepți. La fel mi se pare și utilizarea expresiei “Te pup! Pa-pa!” pentru că logic vorbind, la telefon nu prea poți să faci fizic chesiunea asta, iar dacă se întâmplă ca ea să fie folosită când două persoane sunt face-to-face și nu se pupă, mi se pare un fel de ipocrizie. Adică cum naiba să spui ceva și să faci altceva?
Nu critic neapărat frecvența cu care spunem cuvintele astea, ci mai de grabă corectitudinea cu care sunt folosite pentru că până la urmă suntem ființe raționale și trebuie să conștientizăm dacă avem de gând să mai sau nu cu persoana respectivă în viitorul apropiat. Nu vreau ca articolul ăsta să fie vreo lecție sau să se transforme într-un fel de ghid de “cum să comunicăm”, ci doar să fie tratat ca o temă de reflecție asupra felului în care socializăm.
