Un sfert de secol și un salt cu parașuta

Mereu mi-am dorit să fac ceva nebunesc, ceva de care să îmi aduc aminte cu plăcere, ceva ce pot să povestesc cu drag prietenilor și totodată ceva care să îmi crească nivelul adrenalinei în corp, însă nu știam când și ce să fac. Voiam să fie ceva special pentru minunata vârstă de-un sfert de secol și tot gândindu-mă la posibilități am hotărât că cel mai interesant lucru pe care aș putea să îl fac e un salt cu parașuta.

Pe la începutul lui iunie aveam de ales între a-mi lua un cățel și a sări cu parașuta, dar din motive obiective am preferat al doilea lucru. Mi-am rezervat saltul cu câteva săptămâni înainte pentru a fi sigur că mă arunc din avion fix de ziua mea, dar foarte rar planurile de acasă se lovesc cu cele din târg și din cauza faptului că fix în ziua în care era programat saltul meu a fost și BIAS (Bucharest International Air Show), am amânat cu o săptămână ineditul eveniment.

Nu am sărit singur, ci alături de sora mea pentru că doar pe ea am reuștit să o “păcălesc” să se arunce alături de mine de la 4000 metri cu o viteză de 200 km/h, dar cel mai greu ne-a fost să ținem secretă toată nebunia asta față de ai noștri părinți timp de vreo 3 săptămâni pentru că știam din start că n-ar fi de acord cu așa ceva și că le-am provoca un atac de cord cu dorințele noastre non-conformiste. Pe de o parte îi înțeleg și îmi pare rău că ne poartă de grijă, dar acum fiecare dintre noi avem o vârstă la care suntem în stare să luam propriile noastre decizii și să ni le asumăm.

Cât despre saltul propriu-zis, știam de la foarte multă lume că fiecare aspect e controlat minuțios și e foarte improbabil să se întâmple o “minune” și să nu se deschidă parașuta ori să ajung să îmi rup vreo mână/picior sau chiar mai rău. Spun asta deoarece parașutiștii cu care am sărit (TNT-Brothers) sunt niște profesioniști ce au fiecare peste 1000 de salturi din ce am auzit la BIAS.

Totul a decurs fix ca mai jos:

Cum m-am simțit înainte, în timpul saltului și după e greu de explicat celorlalți pentru că fiecare dintre noi simte diferit, dar o să încerc să las câteva cuvinte scrise și despre lucrurile astea pentru posteritate.

Înainte de salt mi-a fost destul de greu să mă hotărăsc să sar, apoi s-a instalat un fel de nerăbdare ce creștea în fiecare zi mai mult. Emoțiile (teama, incertitudinea, adrenalina) dinainte să mă urc în avionul micuț le-am pus pe seama firescului și am mers hotărât să-mi îndeplinesc una dintre cele mai mari dorințe ale mele.

De cum m-am așezat pe unul din locurile avionului am știut că nu am cum să mai dau înapoi și că trebuie să merg până la capăt. În timp ce ne distanțam din ce în ce mai mult de sol auzeam huruitul motoarelor și vedeam cum pământul rămâne în urma noastră, iar casele devin tot mai mici. Oamenii care erau în jurul nostru încercau să destindă atmosfera cu ajutorul glumelor, dar în același timp voiau să ne inspire încredere în noi și să ne alunge teama prin intermediul sfaturilor pe care ni le dădeau în legătură cu saltul.

Toți știam că nimic nu e lăsat la voia întâmplării când e vorba de vieți omenești și că vom ajunge la sol întregi, dar teama de necunoscut și faptul că săream pentru prima dată dădea naștere la nesiguranță, incertitudine și adrenalină, iar toate astea la un loc păreau doza completă de nebunie de care are nevoie un om ca să facă ceva. Cel mai dificil moment a fost când stăteam pe marginea avionului cu ușa deschisă și trebuia să mă arunc. Clipa aia a durat o veșnicie parcă. Mi-au trecut sute de gânduri prin cap și doar unul mi-a rămas: trebuia să duc totul la bun sfârșit, trebuia să sar. Și am sărit.

În aer totul a prins o viteză atât de mare încât până am ajuns jos am simțit că au trecut doar câteva secunde, dar în tot acest timp am avut răgazul necesar să îmi controlez respirația, să văd Bucureștiul cu Lacul Morii și intrarea dinspre Rahova, apoi să mă simt ca într-o tiribombă în timp ce se învârtea parașuta și să vorbesc cu omul din spatele meu în mâinile căruia-mi încredințasem viața.

Dacă aș mai vrea? Da, bineînțeles! Și nu o dată, ci de zeci de ori. Unii zic că e o chestie de făcut doar o singură dată în viață, dar vreau să cred că nu e doar atât.

Prețul? Mi se pare nesemnificativ în comparație cu senzația pe care am trăit-o. Merită fiecare bănuț. Dacă vreți mai multe detalii puteți să mă întrebați direct sau puteți intra pe TNT Brothers.