CălătoriiFunTimp liber

Aventura #oriundemaduc

September 6, 2015 14 Comments

#oriundemaduc

Mi-a luat cam mult să mă apuc să scriu despre toată experiența #oriundemaduc pe care am avut-o timp de o săptămână, dar am simțit nevoia să las totul să se așeze în mintea mea și să mă relaxez o perioadă căci mi s-a părut că totul s-a petrecut într-un ritm destul de alert.

Inițial voiam să împart toată povestea asta într-o serie de câteva articole, dar m-am răzgândit. Cu riscul de a avea un articol kilometric și de a plictisi cititorul, am hotărât să risc și să scriu toată aventura #oriundemaduc într-un singur loc pentru că e mai ușor de urmărit. Totul e un fel de jurnal în care doream să-mi scriu toate gândurile în timpul călătoriei cu autostopul, dar pe care nu am reușit să îl țin din cauza faptului că eram tot timpul pe drumuri și nu aveam timp, iar seara picam frânt de oboseală doar pentru ca a doua zi să mă trezsc și să o iau de la capăt.

[alert-announce]Cum m-am pregătit pentru #oriundemaduc?[/alert-announce]

Încă de la începutul lunii iulie aveam în minte ideea de a pleca oriunde cu autostopul, dar nu mă gândeam că o să se concretizeze pentru că îmi era teamă de necunoscut și nu știam cum să fac ca totul să fie bine. Asta până m-am hotărât și am început mă pregătesc.

Mai întâi de toate trebuia să testez dacă pot să dorm în cort și cât de confortabil e și unde să fac asta mai bine decât în grădina de acasă? După testarea cortului care s-a dovedit a fi un succes, următoarele griji au fost mâncarea, apa și teama de a nu fi tâlhărit pe drum, dar se pare că m-am speriat degeaba pentru că totul a mers perfect.

2015-08-15 09.23.23

Pentru a pleca la drum aveam nevoie și de un rucsac pe măsură, dar nu îl aveam, ceea ce a presupus un cost suplimentar de 200 de lei pe care mi i-am recuperat la finalul călătoriei. Din cauză că mi s-a rupt o pânză ce despărțea două compartimente din interiorul rucsacului, când m-am întors în București am returnat rucsacul și am primit banii înapoi.

Conceputul și ideea de “ORIUNDE” cu care am plecat în minte din București presupunea ca în momentul în care oprește cineva să mă ia cu autostopul fără să-mi ceară bani, nu trebuie să refuz să merg în direcția în care merge persoana respectivă, indiferent de destinație. Pentru că habar n-aveam încotro mă îndrept și nu știam dacă voi trece granițele țării am fost prevăzător și mi-am luat și pașaportul la mine, ceea ce veți vedea până la final că mi-a prins bine.

[alert-announce]De ce am plecat?[/alert-announce]

Îmi doream ca în concediul de o săptămână să fac ceva diferit. Îmi doream să plec și să îmi văd țara, să cunosc oameni noi și să trăiesc experiențe noi pe care nu le găsim la tot pasul. Voiam ceva diferit și îmi doream să plec undeva, oriunde.

[alert-announce]Ce a însemnat #oriundemaduc?[/alert-announce]

1851 km parcurși (plus sau minus), 35 de mașini care au oprit să mă ia de pe marginea drumului și peste 30 de ore de mers, după cum spune Google. La început a fost un mod diferit de a-mi petrece concediul, apoi s-a transformat într-o aventură în care am simțtit libertatea totală în sensul că puteam să merg oriunde fără să îmi pese de destinație și la final a devenit o poveste pe care au urmărit-o pe Facebook peste 1000 de oameni.

traseu oriundemaduc

[alert-announce]Prin ce localități am trecut(aici am detaliat totul)? [/alert-announce]

traseu-localitati

Localitățile din care am fost luat la autostop

Planul meu a fost să plec din București de la stația de metrou Păcii pentru că știam că acolo stau destui oameni care fac autostopul, iar printre localitățile în care mă gândeam că ajung erau Pitești, Craiova, Râmnicu Vâlcea și Sibiu, dar cum aveam pancarta cu ORIUNDE în brațe am ajuns împreună cu niște bătrânei la Moeciu de Sus unde m-am întâlnit cu niște prieteni care mă rugaseră cu câteva zile înainte să merg cu ei, dar pe care i-am refuzat din cauză că eu mă pregătisem pentru cu totul altceva.

După o seară în care am petrecut până spre dimineață, a doua zi a trebuit ca prietenii mei să se întoarcă în București, iar eu să merg  mai departe pe drumul meu, și, plin de entuziasm m-am așezat pe marginea drumului pentru a face autostopul. Timp de jumătate de oră nu m-a luat nimeni, fapt ce m-a determinat să încep să merg încet-încet pe jos spre Brașov. De la Moeciu de Sus am trecut prin Bran și Zărnești, iar după o oră de cărat rucsacul în spate a oprit un băiat și m-a luat până în Brașov cu un BMW seria 3, iar primele vorbe pe care le-am schimbat după ce am făcut cunoștință au fost următoarele:

“- Ți-am văzut pancarta și d-asta am oprit. O să ai cel mai șmecher concediu.

– Merci frumos! Așa sper și eu!

– Ești polițist?

– Nu.

– Lucrezi în poliție?

– Nu. De ce?

– Păi, eu în momentul de față nu am permis.

– Aaa… Super tare!”

După acest schimb de replici am ajuns numaidecât în Brașov și a trebuit să caut cazare. Cum îmi doream să adun cât mai multe experiente, m-am hotărât să testez un hostel pentru prima dată și, odată ajuns, am constatat că eram singurul român de acolo în afară de tipa ce avea grijă de hostel. Astfel am dormit într-o cameră cu 2 americani, un olandez și o tipă a cărei naționalitate nu o știu, dar pe care o chema Rebecca. Înainte de a adormi am bătut vreo 3 beri și am stat de vorbă 2 ore cu un neamț de la care am aflat că el era plecat cu motocicleta din Germania de 3 luni și că ultimele 20 de zile le-a petrecut în România.

Pe lângă asta, la hostel am văzut o chestie foarte tare pentru autostopiști: o pancartă magnetică făcută de olandezul cu care am dormit în cameră:

pancarta autostop

Următoarea zi, adică luni, m-am trezit de dimineață, am mâncat puțin și am plecat hotărât să urc cu telecabina pe Tâmpa, dar programul era de la 12:00 și nu voiam să pierd 3 ore degeaba, așa că cel mai bine e să îmi văd în continuare de drum. Nu știam încotro să merg, dar am postat repede pe Facebook  și în câteva minute mi s-a sugerat să stau la ieșirea spre Cluj, ceea ce am și făcut. După ce am mâncat un sandwich cumpărat de la o benzinărie m-am pus să fac autostopul și într-un sfert de oră am fost luat de un domn ce mergea spre Sighișoara.  Acolo am avut pentru prima dată concurență la autostop. La vreo 150m distanță făceau autostopul doi tineri ce au fost luați înaintea mea de un TIR pe care l-am depășit în scurt timp.

TIR

Ajuns în Sighișoara, nu mi-am dorit decât să dau o tură prin cetatea medievală pe care o mai vizitasem de două ori înainte și să beau o cafea, după care să îmi continui drumul spre Cluj.

Turnul cu ceas, Sighisoara

Turnul cu ceas, Sighisoara

În scurta vizită din Sighișoara am avut timp destul să fac tot ce îmi propusesem și apoi să mă pun să fac autostopul. În stația unde mi-am zis să aștept să mă ia cineva spre Cluj am întâlnit două băbuțe care aveau împreună mai bine de 160 de ani și cărora le-am povestit ce fac. Mi-au urat să am noroc și să ajung cu bine înapoi la București, iar la sfârșit le-am rugat să facem o poză împreună. Iată ce a ieșit:

babute

Dorința mea era ca în ziua respectivă să ajung la Cluj și după nici 5 minute de așteptare și stat în soare, au oprit lângă mine 2 băieți care mergeau spre Reghin. Cum aveam pancarta cu “ORIUNDE” în mână și cum nu mai fusesem până atunci la Reghin, nu am putut să îi refuz pe băieți și m-am urcat la ei în mașină. După niciun minut de când am plecat, îmi zice șoferul:

“- Sper că tu nu ești ca englezii…

– Cum ca englezii?

– Adică să mergi cu autostopul și să nu plătești.

– Păi fix așa sunt. Dacă aș fi vrut să plătesc aș fi luat autobuzul sau trenul și eram sigur unde ajung, la cât plec și la cât ajung, însă am vrut ca toată treaba asta să fie o experiență de viață palpitantă și imprevizibilă. Dacă nu vreți să mă luați mai departe fără bani, lasați-mă oriunde, dar numai să fie un drum circulat de unde să am șanse să mă ia altcineva.”

Și cam asta a fost, am coborât liniștit, fără să mă supăr, la vreo 3 kilometri de Sighișoara și am început să fac din nou autostopul. În nici 10 minute după ce m-au lăsat pe marginea drumului, lângă un pod în lucru, a oprit să mă ia cu el un tip cu un Audi A4, dar înainte să mă urc la el în mașină am avut următoarea discuție scurtă:

“- Unde mergeți?

– Oriunde, hai urcă!”

Mi-a plăcut foarte mult răspunsul tipului încât nici nu mi-a mai păsat încotro se îndreaptă, dar am avut noroc și am ajuns la Cluj, oraș în care am rămas la Georgi și Radu (mulțumesc de cazare). Era aproape seară când am sosit în Cluj, deci am avut timp numai să mergem la o terasă și apoi la somn pentru că de dimineață aveam fiecare câte ceva de făcut. Georgi și Radu trebuiau să meargă la serviciu, iar eu să îmi continui drumul.

Am plecat din Cluj cu un taxi și m-am așezat la ieșirea dinspre Baia Mare, fără certitudinea că o să ajung acolo în ziua respectivă și în doar câteva minute de aștepare a oprit lângă mine un tip care m-a dus până la Dej, dar până acolo am putut să mă relaxez ascultând o mulțime de înjurături într-unul dintre cele mai frumoase graiuri de pe teritoriul României.

De aici, pe repede înainte, am traversat lejer orașul Dej și după ce m-a luat la autostop un tip cu o dubă am ajuns în Baia Mare. Mă îndreptam puțin câte puțin către nordul țării. Îmi doream să ajung la Săpânța, dar era cam greu. Am întrebat câțiva localnici unde să fac autostopul și după ceva vreme am ajuns unde trebuia, dar nu m-a luat nimeni din locul unde stăteam, așa că m-am mutat de vreo 2-3 ori în alte locuri. Am așteptat o oră și jumătate până a oprit un tip cu un microbuz căruia i-am zis dacă mă ia fără bani și a acceptat. Nu mă interesa încotro merge atâta timp cât mergeam în continuare. Atunci mi-am dat că eram singura persoană din microbuz care mergea fără să plătească bilet.

Până la urmă am aflat că mergem la Sighetu Marmației. Nu știam unde e pe hartă, dar știam că e în România, deci nu mă interesa. Am întrebat dacă de acolo pot să ajung la Săpânța, iar răspunsul a fost afirmativ. În microbuzul acela am cunoscut-o pe Maria, o tipă super de treabă, care mi-a zis fără să ezite nicio clipă  că de la Sighet o să merg cu ea până la Săpânța. Nici că se putea mai bine, dar după ce i-am spus care-i povestea mea, Maria mi-a oferit și cazare fără să îmi ceară nimic în schimb.

Așa am mers de la Sighetu Marmației la Săpânța, cu Dacia Papuc.

Așa am mers de la Sighetu Marmației la Săpânța, cu Dacia Papuc.

Ajuns la Săpânța, am aflat că Maria stă cu familia și mi-a fost destul de aiurea să merg eu, un necunoscut de pe stradă, și să dorm la ei în casă fără nicio rușine, dar m-am liniștit după ce i-am cunoscut pe ai ei și am aflat că sunt niște oameni super faini. Acolo am mâncat cina campionilor, după cum am denumit-o, și era compusă din slană, brânză de vacă, cârnați de mistreț și holopți.

În timp ce mâncam am încropit și un micro dicționar moroșan – român căruia i-am adus ceva completări ulterior cu ajutorul prietenilor de pe Facebook (porodici – roșii, holopți – sarmale, corompei – cartof, pită – pâine (se pronunță pchită și eu n-am reușit), talger – farfurie, a țâpa – a arunca, mergători – papuci, câinele bate – câinele latră, curechi -varză, ciucuri -pantaloni, bold – magazin, căcădări – măceșe, bumbi – pastile / nasturi, groștior – smântână, cocon – băiețel, cocoană – fetiță, stupuș – dop, bloadăr – cuptor, finje – cană, tină – nămol, ai – usturoi ), iar spre seară mi s-a întâmplat poate cel mai fain lucru din toată aventura asta.

Familia Mariei trebuia să meargă la ceva aniversare în sat și din moment ce am rămas singur singurel acolo, s-au gândit că ar fi OK să îmi lase pe mână cheile de la casă. Nu mi-a venit să cred câtă încredere au putut să aibă oamenii aceia în mine, un necunoscut, un străin, un om adunat de pe stradă, astfel încât să îmi lase cheile gospodăriei. Asta a fost o lecție de viață pe care cu siguranță n-o voi uita.

Dacă tot am ajuns la Săpânța, am aflat de la Maria că acolo se află și cea mai înaltă biserică din lemn din lume, Mănăstirea Săpânța-Peri (78 metri) pe care am și vizitat-o în seara respectivă.

În următoarea zi m-am trezit dis-de-dimineață, am mâncat repede, am băut o cafea și apoi am plecat să văd Cimitirul Vesel. Ca să nu plătesc intrarea, Maria mi-a propus să vină cu mine pentru că pe ea o cunoștea toată lumea, că doar era de-a locului.

Maria

Mulțumesc, Maria!

Șederea mea la Săpânța s-a încheiat imediat după ce am vizitat Cimitirul Vesel. Am plecat de acolo cu un prieten de-al Mariei, Ion, până la Sighetu Marmației, dar pe drum nu am înțeles nimic din ce discuta el cu prietenii lui pentru că vorbea repede, cu accent și folosea multe regionalisme. În concluzie moroșana e un fel de limbă străină pentru cei care nu-s de-ai locului. Tot la recomandarea Mariei (deja m-ai ajutat super mult), voiam să merg să vizitez Memorialul Durerii, însă se deschidea ceva mai târziu, așa că l-am rugat pe Ion să mă ducă la vamă ca să pot să trec în Ucraina. Voiam doar să îmi sun câțiva prieteni pentru a le spune că am ajuns și în Ucraina și să fiu în același timp în două țări diferite (România și Ucraina).

La Memorialul Durerii am fost după ce m-am întors în țară și pur și simplu m-a marcat. Acesta e unul dintre cele mai marcante locuri pe care le-am vizitat până acum. Amenajat în interiorul unei închisori, Memorialul Durerii arată prin ce chinuri au trecut mii de oameni în timpul comunismului și al deportărilor. Dacă ajungeți la Sighetu Marmației vreodată, nu trebuie ratat. Până atunci nu reușeam să conștientizez ce înseamnă cu adevărat moartea a zeci de mii de oameni. Acolo am înțeles ce a reprezentat comunismul pentru unii oameni și am aflat că acolo a murit, alături de multe alte nume mari, Iuliu Maniu.

This slideshow requires JavaScript.

Până aici aș putea spune că a fost prima jumătate a călătoriei cu autostopul, de aici urmând trecerea munților (după cum am denumit această parte) în Moldova. Ziua aceea a fost, poate, cea mai obositoare de până atunci, dar în același timp și cea mai frumoasă și plină de chestii la care nu mă așteptam deloc.

Pentru a pleca din Sighet am stat la autostop din nou o oră și jumătate, dar acum pot să spun cu mâna pe inimă că a meritat căci am fost luat la autostop de o tipă care s-a întors din drumul ei după ce a trecut pe lângă mine, și asta datorită pancartei mele cu “ORIUNDE”. Una din dorințele mele când am plecat de acasă a fost să fiu luat de o femeie la autostop pentru că știam că de obicei femeile nu opresc să ia pe cineva cu ele în mașină. Ceea ce regret e faptul că nu am făcut și o poză.

Am mers împreună până la Ruscova, iar de acolo am luat-o la picior înainte până a oprit lângă mine ca să facă poză un tip Gelu, doar pentru că i s-a părut foarte tare pancarta mea. Nu m-a luat cu el pentru că era agent comercial și oprea la fiecare magazin din drumul său și mi-a zis că mai mult m-ar încurca decât să mă ajute.

Mai departe, până la Borșa am mers cu nu mai puțin de 4 mașini (2 microbuze care, la fel ca primul, nu mi-au luat bani, o dubiță și o mașină de la Urgent Curier). Ziua asta mi s-a părut cea mai grea pentru că am schimbat o mulțime de mașini de la Sighet până la Suceava și mă gândeam că nu vreau să ajung să dorm în cort lângă munte de teamă că ar fi destul de frig noaptea (la hostelul de la Brașov am cam înghețat cu 3 pături pe mine și eram înăuntru, nu în cort).

Borșa e minunată!

Borșa e minunată!

Distanța dintre Borșa și Gura Humorului am parcurs-o cu un tip ce conducea o dubă portocalie și care nu prea mi-a plăcut din cauză că arunca gunoaie pe geam. Cât despre drum, acesta era execrabil; nu avea gropi, dar era plombat într-un stil în care îți rupeai mașina în două chiar și la viteză mică. În schimb mi-a plăcut foarte mult că am mers de-a lungul râului Bistrița.

În momentul în care am plecat din Borșa știam că am scăpat de dormitul în cort, dar când am intrat în Câmpulung Moldovenesc mi-am dat seama că va trebui să mă confrunt cu o altă problemă: ploua cu găleata. Abia vedeam la câțiva metri înainte noastră și mai aveam de mers vreo 30 de kilometri.

Fix când am intrat în Gura Humorului m-a sunat tatăl meu și i-am zis cu ce mă confrunt după care mi-a povestit că acum 20 și ceva de ani a pățit și el tot cam același lucru: l-a prins ploaia în zona aia și a mers să doarmă la un domn Nemeș Mihai. În seara aceea am făcut 2 oameni fericiți. Unul din satul în care locuiesc și unul din Gura Humorului. S-au căutat unul pe altul mai bine de două decenii și nu au reușit să rupă bariera distanței dintre ei până acum, când l-am găsit pe domnul Nemeș și l-am pus în legătură cu domnul Gelu de la mine din sat, iar cum nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită, domnul Nemeș a fost atât de cumsecade încât m-a dus să văd Mănăstirea Voroneț. Îmi doream foarte mult să ajung acolo, dar nimeni nu m-a luat cu autostopul la Voroneț, așa că am acceptat cu mare drag invitația. Cât despre mănăstire, e cu adevărat frumoasă și merită văzută.

Toată povestea cu domnul Nemeș nu a durat foarte mult, însă m-a determinat să încerc să fac mai mult bine, oricât de mic ar fi el pentru că niciodată nu știi când se poate întoarce, uneori chiar înzecit.

Din Gura Humorului am plecat către Suceava cu TIR-ul și pe drum i-am povestit lui Marian, la fel cum le-am povestit tuturor celorlalți oameni care m-au luat la ei în mașină, toată nebunia la care mă înhămasem cu câteva zile înainte și a fost atât de entuziasmat de povestea mea astfel încât m-a ajutat să mai adaug încă o filă extraordinară poveștii pe care o împărtășesc acum. A oprit tirul pe mijlocul drumului, a aprins becurile și mi-a zis: “- Treci la volan!” și așa am ajuns să conduc și un TIR. Am fost super-mega fericit datorită acestei chestii. Mulțumesc, Marian!

După cum spuneam mai sus, una din dorințele mele când am plecat de acasă cu autostopul a fost să mă ia o femeie. A doua a fost să mă ia un tirist pentru că am prieteni cârcotași care au tot făcut glume deocheate cu/despre tiriști și voiam să le demonstrez că nu au dreptate. A conduce un TIR e fix același lucru ca pentru toți ceilalți oameni care lucrează: un job.

This slideshow requires JavaScript.

În seara respectivă am adormit super încântat la un hostel din Suceva, iar dimineața am plecat cu gândul de a vizita cât mai multe obiective turistice. Aveam de bifat Cetatea de Scaun a Sucevei, Cetatatea Neamțului și o plimbare cu telegondola la Piatra Neamț, dar printre toate astea am reușit să includ și Casa Memorială Ion Creangă.

Cetatea de Scaun a Sucevei

Intrarea Cetății de Scaun a Sucevei

Intrare în Cetatea de Scaun a Sucevei

Intrare în Cetatea de Scaun a Sucevei

2015-08-27 13.08.26

Cetatea Neamțului, Târgu Neamț

La Cetatea de Scaun a Sucevei mi-a plăcut foarte mult, dar ca și pont, dacă vreți să mergeți anul ăsta mai bine amânați pentru anul viitor când o sa fie și interiorul amenajat. În momentul de față toate sălile sunt goale și nu pare cine știe ce, însă tipul de la intrare mi-a spus că la anul cetatea va fi super interesantă pentru că se va aduce mobilier pentru tote interioarele. Aaa… încă un pont pe care mi-aș fi dorit să îl știu când m-am hotărât să vizitez cetățile: acestea sunt situate în vârf de deal și până ajungi la ele îți vine să-ți dai jumătate de suflet. La Cetatea Neamțului, urcarea, chiar dacă mai scurtă decât la Cetatea de Scaun a Sucevei, mi s-a părut mult mai anevoioasă

This slideshow requires JavaScript.

De la Piatra Neamț voiam să ajung la Bacău, așa că m-am pus să fac autostopul pentru a nu știu câta oară, dar timp de jumătate de oră nu a oprit nimeni să mă ia până în momentul în care s-a întors un tip George din drumul lui pentru că și lui i s-a părut super tare pancarta mea cu “ORIUNDE”. M-a dus până la Costișa, chiar dacă nu avea drum până acolo, iar când am coborât de la el din mașină mi-a zis că sunt o adevărată inspirație pentru cei din jurul meu. Mai departe am mers cu Florin până la Bacău și după ce i-am relatat povestea mea de până atunci s-a oferit să îmi facă un mic tur al orașului, iar la sfârșit mi-a zis să facem un selfie împreună. D-asta zic că pe parcursul zilelor în care am fost plecat prin țară am întâlnit super oameni.

Gestul pe care l-a făcut Florin nu e tot. În ziua următoare am plecat din Bacău cu un domn care m-a lăsat în mijlocul câmpului. Era supărat că îi picase numărul de la Matiz  din cauză că uitase să tragă frâna de mână și intrase cu mașina în cârligul altcuiva, dar nu asta-i cel mai important în toată aventura mea, ci faptul că după ce am coborât din mașina dânsului, la nici 5 minute m-a luat un alt tip spre Tecuci. Înainte să îi zic ce-i cu mine ajuns în Moldova, Vali, că așa-l cheamă, îmi spunea că mă lasă undeva într-o localitate al cărei nume nu l-am reținut, iar apoi s-a răzgândit și m-a luat pe la un prieten de-al lui care mi-a dat o cafea (nu băusem deloc în ziua respectivă) și mi-a pus și mâncare numai bună să umple stomacul: ouă prăjite, pâine și salată de roșii cu ardei iuți.

2015-08-28 12.12.36-1

Ajuns în Tecuci, dar nu înainte ca Vali să îmi arate o localitate plină de palate țigănești, m-am pus iar pe făcut autostopul și după vreo oră m-a luat spre Galați un tip Dănuț și m-a plimbat pe la unchiul lui care mi-a oferit o ceașcă de țuică de mere și mi-a arătat livada pe care o avea în spatele casei.

2015-08-28 15.47.24

Pe drum am aflat de la Dănuț că lângă Galați e o vamă spre Republica Moldova și imediat s-a aprins în mine dorința de a ajunge și la Giurgiulești. La nici 3 kilometri de Giurgiulești se află o altă vamă ce face trecerea din Rep. Moldova spre Ucraina, dar cum în Ucraina mai fusesem, nu avea niciun sens să merg din nou, chiar dacă era un alt punct de trecere a frontierei.

La dus am trecut cu un moldovean de peste Prut, iar la întors cu un tip din Galați cu care am ajuns până în port ca să iau bacul pentru a trece Dunărea.

2015-08-30 21.41.52-1

În seara aceea voiam să ajung la Tulcea să rămân la o prietenă, dar cum era aproape întuneric mă gândeam că o să dorm în cort, însă teama asta nu s-a concretizat deoarece pe bac am găsit un domn ce m-a dus 14 km spre Tulcea, până în Văcăreni, iar de acolo m-au luat până în Tulcea doi tipi ce cărau cherestea.

De aici am început să am o problemă pentru că îmi uitasem pancarta cu ORIUNDE la domnii aceia în mașină, însă printr-o inspirație de moment, la despărțire, după ce am făcut poze i-am luat numărul de telefon șoferului. Ăsta mi-a fost norocul pentru că a doua zi mi-am pregătit o nouă pancartă față/verso cu destinațiile Mahmudia și Murighiol, astfel încât să o pot recupera pe cea pe care scria “ORIUNDE”.

This slideshow requires JavaScript.

Ziua de sâmbătă, ultima zi a călătoriei de fapt, a fost la fel de obositoare ca cea în care am plecat de la Sighetu Marmației pentru că până la Dunăvățu de Jos și înapoi la Tulcea am făcut câteva ore, am schimbat multe mașini și a trebuit să înfrunt căldura insuportabilă a Dobrogei cu rucsacul în spate, dar am reușit o nouă premieră pentru aventura #oriundemaduc: Viorel “m-a tractat” (cu o mașină de tractări auto) din Mahmudia până în mijlocul caniculei dobrogene. Acolo m-am așezat pe sens opus, la umbra unui copac și am început să fac autostopul din nou. De data asta m-au cules de pe marginea drumului doi domni cu care am mers la un restaurant din Tulcea și mi-au plătit ei prânzul. Faith in humanity restored! Again!

După ciorba de burtă și micii plini de savoare m-am poziționat cu pancarta în mână la ieșirea dinspre Constanța și București. Nu știam încotro merg și era bine în orice direcție. Aici nu am așteptat mult pentru că a oprit Cristi, un băiat care era pompier de meserie și m-a dus până la Hârșova, loc în care m-am poziționat la intrare în oraș, nu la ieșire cum obișnuisem până atunci. Asta pentru că la intrarea în Hârșova dinspre Tulcea era o intersecție ce îmi ofere posibilitatea să merg ori la Constanța, ori la București și fix pe ideea asta plecasem de acasă: să ajung oriunde.

This slideshow requires JavaScript.

După o oră și jumătate de așteptare și vreo 4 mașini care au oprit și mi-au cerut bani pe transport a oprit lângă mine Nicu și m-a dus până la București cu microbuzul, al patrulea cu care am mers în toată aventura asta.

[alert-announce]Cum au fost oamenii cu care am mers și cei pe care i-am întâlnit?[/alert-announce]

Într-o săptămână în care m-am plimbat prin jumătate de țară am întâlnit o mulțime de oameni faini. Cei mai mulți dintre ei m-au luat la ei în mașină și m-au dus până unde au avut drum, dar au fost și oameni care m-au dus mai departe chiar dacă nu mergeau până acolo. Ba mai mult, unii dintre ei mi-au arătat o parte din orașele în care locuiau sau mi-au oferit mâncare fără să le cer.

Toate aceste lucruri m-au făcut să cred că românii sunt un popor de oameni buni și primitori, un popor primitor care de cele mai multe ori te ajută fără a cere ceva în schimb.

Chiar dacă pentru ei poate nu a fost cine știe ce efort, pentru mine a contat enorm faptul că m-au luat dintr-un loc și m-au lăsat în altul și nu cred că aș putea să le mulțumesc îndeajuns de mult pentru gestul pe care l-au făcut fără a aștepta vreun fel de recompensă materială din partea mea. Ceea ce pot să fac, totuși, e să las aici, în semn de apreciere, pozele cu o parte din cei pe care i-am cunoscut.

This slideshow requires JavaScript.

[alert-announce]Câți bani am cheltuit?[/alert-announce]

Mulți din prietenii care au urmărit toată aventura asta și cărora le-am povestit ce am făcut și pe unde am umblat m-au întrebat câți bani am cheltuit. Ei, bine, după calculele mele, în care am inclus și cazările la hostel-uri, berile, apa, sandwich-urile și intrările la muzee cred că am cheltuit în jur de 300 de lei.

Să te plimbi o săptămână întreagă cu autostopul, să vezi jumătate de țară și să întâlnești oameni faini cu  300 lei în buzunar: asta înseamnă să fii #mafiot.

[alert-announce]Ce am învățat?[/alert-announce]

Nu aș putea să spun că am învățat ceva concret ca la școală, ci mai mult că am trăit o experiență de viață cu care mă pot mândri și care e numai bună de povestit prietenilor. Acum, la o săptămână de când m-am întors acasă și am analizat puțin tot ce am făcut, pot să spun cu mâna pe inimă că avem o țară cu adevărat frumoasă pe care trebuie să o păstrăm cât mai mult timp așa.

Fie că e vorba de luatul la autostop câțiva kilometri, de oferirea unui acoperiș deasupra capului sau chiar de oferirea unei mese calde atunci când îți e foame, românii sunt niște oameni care nu se dau la o parte din a ajuta un străin la nevoie. Toate aceste mici gesturi pe care le-au făcut cei pe care i-am întâlnit au făcut ca experiența mea, #oriundemaduc, să fie cu adevărat unică și plină de lucruri care m-au determinat să devin un om mai bun cu cei din jur.

Chiar dacă a fost super obositor, pentru mine a meritat, iar singurele lucruri pe care le regret sunt timpul prea scurt și faptul că unii oameni care opreau lângă mine nu concepeau noțiunea de a merge oriunde. Nu pentru că nu au vrut să mă ia, ci pentru că nu voiau să vadă mai departe de ceva concret și păreau a avea o gândire limitată. Pe lângă astea două mi-am mai amintit că mi-a părut și încă îmi pare foarte rău că nu am avut camera foto la mine, dar într-un fel cred că e mai bine așa pentru că riscam prea mult dacă o purtam de gât tot timpul.

Până acum nu am vorbit de răbdare pentru că nu am avut de ce, dar consider că asta e una din calitățile pe care trebuie să le aibă cineva care pleacă cu autostopul. Chiar dacă aveam și înainte răbdare, acum am învățat ce înseamnă să aștepți mai bine de o oră și jumătate să se ivească o ocazie. Nu zic că pot să aștept la infinit după cineva și nici că ceilalți trebuie să profite de răbdarea mea, însă acum înțeleg ceva mai bine ce a vrut să spună Octavian Paler cu a lui poruncă: “Să aștepți oricât”.

Cred că la final de #oriundemaduc am reușit să îmi cunosc țara ceva mai bine decât până acum și să văd măcar unde sunt situate anumite orașe de care până înainte de asta doar auzisem.

[alert-announce]Ce urmează pe viitor?[/alert-announce]

În principiu aș avea câteva idei pe care să le pun în aplicare, însă nu știu cât aș putea să mă ocup de ele. Îmi doresc ca hashtag-ul #oriundemaduc să nu fie folosit doar de mine, ci atunci când cineva merge într-un loc fain să semnalizeze pe Facebook prin intermediul acestui hashtag că a descoperit un loc ce merită văzut/vizitat.

Pe lângă asta, mi-aș dori să mai plec încă o dată “ORIUNDE”, doar că de data asta nu aș mai vrea să fiu singur, ci cu cineva care e dispus să meargă până în pânzele albe o săptămână sau două.

O altă chestiune ce mă atrage e o călătorie cu trenul prin Europa, timp de o lună. Îmi cam face cu ochiul un bilet Interrail, dar și în cazul ăsta aș vrea să mai plec cu cineva.

S-ar putea să-ți placă:

14 Comments

Loc de dat cu părerea: