Minunata lume noua – Aldous Huxley

Anul ăsta am mi-am pus în minte să citesc cât pot de mult, iar una dintre cărțile de pe o lista mea ara “Minunata lume nouă” de Aldous Huxley, dar niciodată nu mi-am închipuit că aș putea s-o citesc chiar din prima lună a anului. Venită drept provocare ce s-a transformat rapid într-o competiție, cartea lui Huxley mi-a părut destul de greu de citit la început, eu nefiind tocmai un fan al cărților SF.

Din cauza termenilor mai puțin cunoscuți și a modului în care autorul a așternut povestea, “Minunata lume nouă” te pe poartă dintr-o secvență în alta fără a te preveni în vreun fel. Trebuie să mărturisesc că am avut nevoie de foarte multă răbdare pentru a reuși să trec de primele 50-60 de pagini din care nu prea am înțeles mare lucru, dar totul s-a așezat frumos în continuare.

Scrisă în anul 1931, cartea prezintă modul în care oamenii viitorului ajung să se reproducă, să gestioneze fiecare aspect al vieții cotidiene și cum niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, nici chiar comportamentul uman care era condiționat încă de la naștere să acționeze într-un anumit fel.

Lumea descrisă de Aldous Huxley ar putea fi foarte bine asociată cu scenariul filmului Equilibrium și nu cred că ne-am îndepărta foarte mult de ceea ce a dorit să transmită autorul dacă am urmări contextul în care se desfășoară acțiunea în acest film. Diferența majoră între romanul scris de Huxley și filmul Equilibrium e reprezentată de finalitatea oarecum diferită, dar făcând un exercițiu de imaginație putem vedea cum arată lumea imaginată.

Pot spune că “Minunata lume nouă” e interesantă, nu pentru modul în care e scrisă, ci pentru felul în care autorul vedea lumea viitorului și societatea de peste sute de ani, stăpânită de ideea fericirii cu orice preț chiar dacă asta însemna condiționarea și imprimarea unui anumit tip de comportament încă dinainte a prinde viață căci nu putem vorbi de naștere când aceasta e înlocuită de crearea unor ființe identice în laborator.

În cartea lui Huxley termenii “naștere”, “mamă”, “tată”, “Dumnezeu”, “părinți”, dar și multe alte noțiuni ce pentru societatea contemporană fac parte din normalitate, reprezintă mai degrabă niște jigniri aduse universului guvernat doar de știință și de soma, un drog ce îi ajuta pe oameni să treacă peste orice impas sau problemă din viața lor măruntă.

Tot ce e nou e primit cu brațele deschise, iar tot ce se strică e aruncat pentru a încuraja economia bazată pe consum. Sexualitatea e privită ca o normalitate încă de la vârste fragede, iar copiii de 5-6 ani sunt încurajați să joace “Caută-mi șlițul!”. Căsătoria e transformată într-o aberație, iar noțiunea de fidelitate reprezintă o dereglare a ființei umane în mijlocul societății în care sexul cu cât mai mulți parteneri e încurajat. Activitățile solitare precum cititul sunt interzise prin intermediul condiționării de la vârste fragede, iar oamenii nu pot avea alte păreri decât cele impuse decât dacă se comite vreo greșeală în laborator la momentul creării lor.

Cam așa arată viitorul imaginat în 1931 de Aldous Huxley în romanul care te provoacă la un adevărat exercițiu de imaginație și care te face să te gândești dacă societatea noastră se îndreaptă chiar înspre acest tip de comportament în fața căruia ființa individuală nu mai reprezintă altceva decât un simplu număr. Poate că teleportarea din prezent în viitorul din anul 2540 e destul de bruscă la începutul cărții, dar pe parcurs se pot observa destul de multe asemănări cu lumea în care trăim chiar astăzi.

Ceea ce m-a captivat și m-a forțat să duc la bun sfârșit cartea asta a fost dorința de a vedea până unde a reușit să ajungă mintea unui scriitor interbelic și pot spune cu mâna pe inimă că autorul nu a fost tocmai departe de adevărul zilelor noastre. Având în vedere că acțiunea cărții se petrece peste cinci secole din momentul în care ne aflăm astăzi, aș zice că tot ce a scris Huxley e chiar posibil.