CălătoriiTimp liber

Până acolo și înapoi (Timișoara) – episodul 4

March 19, 2013 0 comments

Cum niciodată ce e scris pe hârtie nu dă cu ce e în realitate, așa și eu cu oprirea la Arad. Când am plecat din București aveam bine stabilit în minte traseul în minte și credeam că nimic nu avea să mi-l schimbe, dar întâmplarea a făcut să îmi dau seama că în Arad e un verișor de-al meu la facultate, iar cum noi nu prea ne vedem decât de sărbători și în vacanțe am zis că ar fi frumos să opresc pe la el în seara aceea de sâmbătă. După cum am amintit anterior, toate s-au legat strună și am prins trenul personal ce avea să mă ducă în Arad. M-am bucurat că s-a întâmplat așa, dar bucuria asta a mea nu a durat foarte mult pentru că a fost înlocuită de frigul care m-a cuprins în tren. Începusem să număr minutele până ce aveam să ajung la destinație și mă gândeam că nu se mai termină odată acea cursă geroasă când într-un final m-am văzut coborât pe peron, unde mă aștepta vărul meu.

Arad – nu am prea multe lucruri să spun despre acest oraș pentru că nu am apucat să stau destul încât să îmi formez o părere. Pot să afirm că mi-au plăcut centrul (mai ales primăria care arată bine de tot noaptea) și prețurile mici (o cafea – 2,3 lei). Aici am adormit destul de repede, dar conform ritualului de dimineață am mers în oraș și ne-am băut cafeluța super ieftină, iar apoi mi-am îndreptat privirea spre destinația finală, adică Timișoara.

M-am urcat voios și dornic de noi experiențe în tren, iar în mai puțin de o oră am poposit în gara din orașul minune, cel din care a izbucnit revoluția din 1989. Până aici nu mai fusesem dezorientat, dar parcă locul acela avea ceva care mă făcea să nu îmi găsesc simțul direcției și nu știam în ce parte să o apuc. Stând vreo două minute pe gânduri am rezolvat și situațiunea asta cerând indicații despre cum să ajung în Piața Unirii unui vânzător de ziar, iar mai apoi unui jandarm ce aștepta autobuzul. Indicațiile au fost bune. În schimb aiureala mea m-a făcut să cobor o cu o stație mai departe, dar cum tot răul e spre bine am găsit ca semn bun faptul că m-am oprit fix lângă Bastion, un fel de clădire din cărămidă veche de nu știu când și care adăpostea cafenele, expoziții de artă și altele. Am făcut poze ca tot omu’ venit din alte părți și apoi mi-am continuat drumul ocolindu-l, mergând printr-un parc, trecând pe lângă o clădire a Teatrului Național ca într-un final să mă trezesc în Piața Victoriei.

M-am bucurat că ajuns aici pentru că aveam ce să văd. Veneam dinspre Muzeul Banatului care era închis când m-am trezit față în față cu Rectoratul Universității Politehnice din Timișoara. Mare drag mi-a mai fost când am văzut minunea în fața ochilor. Mă gândeam cum ar fi să se dărâme în timp ce priveam clădirea. Am depășit repede peste acest moment, iar de la gândurile pline de distrugere am trecut la altele mai pașnice deoarece am observat în imediata mea apropiere, în dreapta, clădirea Operei Naționale Române, o clădire albă și impunătoare. Mi s-a părut că aceasta veghea oarecum asupra întregii piețe. Din nou am făcut fotografii, unele mai reușite, altele mai puțin reușite și mi-am văzut de drum de-a lungul tarabelor încărcate cu mărțișoare că deh asta era perioada.

Am mers eu câteva sute de metri când parcă m-a lovit din nou uimirea, de data aceasta având o direcție bine plasată. Cum se poate ca statuia lupoaicei să existe în București, Cluj și Timișoara? Eu credeam că e numai în București, dar Clujul mi-a schimbat părerea, iar Timișoara mi-a confirmat că sunt mai multe statui ale lupoaicei. Am aflat mai târziu că mai e una și în Brașov, dar pe aceea am ratat-o spre rușinea mea, iar la o simplă căutare pe mărețul și atotștiutorul Google am descoperit că România adăpostește 14 copii ale lupoaicei. În timpul plimbării mele de-a lungul Pieței Victoriei am putut să admir și Catedrala Metropolitană care mi s-a părut la fel ca Opera Națională, că veghea asupra trecătorilor și a lupoaicei din capătul celălalt al parcului.

2013-03-03 15.23.39

Nu a durat mult și am simțit cum stomacul începuse să strige după ceva mâncare. Am reușit să îl păcălesc cu un meniu de la KFC și astfel am scăpat destul de repede pentru a mă îndrepta către Piața Unirii. De data aceasta am cerut indicații altor jandarmi și în nici 10 minute am fost acolo. Țin să menționez că mi-a plăcut foarte mult acolo pentru că toată iarba părea că e de un verde intens în bătaia razelor de soare. Au urmat și aici câteva fotografii, iar apoi m-am îndreptat către Muzeul de Artă care găzduia o expoziție ale unor gravuri semnate de Francisco de Goya sau pur și simplu Goya. Expoziția prezintă cele 82 de gravuri din celebra serie Dezastrele războiului realizată de pictorul spaniol în perioada 1810-1820, care ilustrează scene din timpul războiului împotriva trupelor napoleoniene. Felul în care ilustrau momentele din timpul războiului m-a făcut să mă înfior pentru că nu mi-am imaginat niciodată cât de crude și cât de barbare puteau să fie unele momente. Am apreciat foarte mult această expoziție, dar nu o recomand cuiva puțin mai slab de înger.

După o oră și ceva am terminat de văzut toate gravurile lui Goya și am continuat să mă plimb prin muzeu până am dat de o sală care găzduia tablouri realizate de pictorul român Corneliu Baba. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult picturile sale, dar când am ieșit de acolo îmi doream să dețin cel puțin unul dintre acele tablouri. Cred că acolo a început să se nască o nou pasiune pentru mine, cea pentru tablouri. Turul de aici a ajuns și el la final, iar eu am ajuns mai departe într-o clădire mare și galbenă ce părea a fi o catedrală. Am avut dreptate, numai că era catolică, iar eu am nimerit chiar în mijlocul unei slujbe în limba germană ce a avea o sonoritate plăcută. Aici am ajuns la un punct de cotitură, un punct în care trebuia să iau o decizie, fie de a rămâne în continuare la slujbă, fie să ies și să îmi văd de drum. Am ales prima variantă și am mers cu geanta pe umăr lângă un rând de băncuțe unde m-am așezat, dar nu a durat mult și am văzut mulțimea de oameni din jurul meu că se ridică. Ce să fac? M-am ridicat și eu, dar minunea nu se oprește aici pentru că ăștia au început să se închine, ceea ce am făcut și eu. Cum nu sunt un om foarte religios, am mai rămas vreo două minute, iar apoi mi-am luat tălpășița pentru a mă întâlni cu un prieten.

Aici s-a încheiat povestea cu vizitarea obiectivelor turistice din Timișoara, dar a început o nouă serie de evenimente ce s-au soldat cu o nouă serie de amintiri dintre cele mai plăcute. În continuare am mers cu prietenul meu Raul și un amic de-al lui la Time Cafe unde am băut o bere, iar apoi am mers să-i văd și pe părinții lui Raul pentru că nu-i mai văzusem demult. Oamenii erau în mijlocul unui chef la finii lor, dar m-au primit cu brațele deschise și mi-au oferit o primire foarte călduroasă cum numai la ardeleni și la bănățeni am văzut până acum. Simțeam cu fiecare înghițitură de vin sau de vodcă pe care o gustam că seara se apropia din ce în ce mai mult, dar parcă nu mai doream să mai plec de acolo. Ceea ce m-a făcut să plec de acolo a fost faptul că trebuia să mă mai întâlnesc cu un coleg și cu o colegă de liceu.

Totul o fost fain acolo și am plecat spre complexul studențesc la Jack’s Pub pentru a-mi onora întâlnirea și pentru a-mi revedea foștii colegi. Simțeam că totul se petrecea foarte repede pentru că timpul în care am stat cu aceste persoane dragi mie parcă se accelerase deoarece mă simțeam extraordinar. Nu am stat foarte mult la Jack’s Pub și ne-am reîntors la Time Cafe, unde Raul deținea localul. Am ajuns pe la 23:30 când plecau clienții, am dat cu cheia și câteva ore ne-am simțit minunat alături de sambuca, tequila și vin. Mai târziu am gustat cel mai bun sandwich din complexul studențesc, iar apoi am adormit blană până a doua zi când m-am băut cafeaua de dimineață la ora 12.

În acest fel, odată cu trenul de 14:10, s-a terminat excursia mea prin țară. Atunci am plecat cu trenul din Gara de Nord din Timișoara spre București, călătorie ce a a durat aproximativ 8 ore, dar care nu m-a plictisit deloc datorită celor trei beri Heineken și a lecturii plăcute.

După aceste câteva zile de experimentat diverse orașe, monumente și interacțiuni cu destui oameni mă simt mai împlinit, mai mândru de mine pentru că am reușit să duc la bun sfârșit una dintre dorințele mele de suflet, dar în același timp mă întristez pentru că s-a terminat atât de repede și nu am avut mai mult timp la dispoziție să fac tot ce îmi propusesem. Recomand cu mare căldură oricărui amator de călătorii să parcurgă măcar odată în viață acest traseu și să experimenteze tot ce am experimentat eu. Nu e cine știe ce, dar dacă reușești să duci la bun sfârșit această călătorie cu siguranță vei avea ceva în plus față de ceilalți oameni din jurul tău și anume o satisfacție interioară ce te plasează mult deasupra semenilor tăi chiar dacă aceștia stau din punct de vedere sentimental sau material mai bine ca tine. De asemenea, veți găsi poze din traseul parcurs, la fel cum am amintit și în articolele anterioare, aici.

Totodată mă gândesc că mi-a fost mai bine singur deoarece am putut să fac singur tot ce mi-a trecut prin cap și nu am depins de nimeni și nu am ținut cont de părerea nimănui în ceea ce privește destinația sau locurile pe care mi-am dorit să le vizitez. În concluzie, cred că a fost o experiență unică și sper să se mai repete, dar data viitoare sper ca plimbarea să se desfășoare prin ținuturile Moldovei deoarece îmi doresc foarte mult să vizitez aceste meleaguri pline de încărcătură spirituală mai ales domnitorului Ștefan cel Mare.

În cazul în care vă bate gândul să plecați în lumea largă nu ezitați să mă contactați pentru sfaturi în legătură cu locurile pe care le-am vizitat sau în legătură cu viitoare plimbări prin alte colțuri ale lumii deoarece simt că sunt un oarecare amator de plimbări și noi descoperiri în legătură cu tot ceea ce privește istoria și experiențe ce ies din cotidian.

Until our next meeting, have fun and don’t forget to like, enjoy my articles and share my facebook page!

S-ar putea să-ți placă:

Loc de dat cu părerea: